Ploua

Plouă în mine
Cu fluturi coloraţi şi
Cu fericire…

Hartogarii

Injunghiata cu un pumnal de argint,
Eu mor sub neagra balta care o absorb
Si nu voi trai niciodata pentru a vedea ce am ajuns.
Eu nu sangerez nicicand si
Nu mor decat in liniste.
Dupa ce continui sa imi ranesti cadavrul,
Eu nu plang si nu ma razbun
Eu nu rad si nu urlu de fericire
Eu doar stau, asa moarta,
Si imi contemplu restul corpului
Care e inert si nici macar el,
Nu se zvarcoleste.
Iar eu, asa moarta cum sunt,
Nu pot decat sa ma gandesc :
Oare hartiile au cimitire?

Gand I

Viata nu se incapataneaza sa ne arate ceva, nu incearca sa ne provoace sau sa ne duca pe un drum. Ea nu vrea sa ne faca sa suferim sau sa fim fericiti.
Nu noi depindem de viata, ea depinde de noi. Viata doar este sau nu este. Iar noi o traim sau nu. Aceasta particularitate a sa, o face pe cat de minunata pe atat de groaznica.
Viata este...

Basmul meu

Fericirea e un pas care
Il faci atunci cand calci pe cuie.

Flori…fluturi… si…
Dragoni.
Dragonii curcubeului care canta
Si care vin din oala cu aur
De unde s-a scurs copilaria.
Spiridusii rosii cu par verde
Canta totul.
Eu plang, si ud cu ploaie bucata mea de nor.

Flori …fluturi… si…
Dragoni.
Dragonii copilariei,
Cei din basme, care
Imi imprumuta aripi si
Cei care salveaza printese
De printi frumosi.
Dragonii Fericirii
Care canta trista…

Post mortem

Fluturii dansează cu picioruşele lor mici
Pe ochii mei.

Praful de pe aripile lor
mi-a patruns in suflet,
prin sinusuri,
si sufleul meu beat de culoare
a murit de fericit…

Nu vreau sa fiu nemuritoare,
vreau sa mor, dar nu acum,
ci intr-o zi in care
ma voi putea privi in oglinda apei
si voi putea spune
“Merit ca fluturii sa danseze cu piciorusele lor mici
Pe ochii mei,
Si sunt fericita”

Oamenii vor spune despre mine
Ca am fost un om bun
Mai ales cand le ofeream cu toata dragostea,
Prajituri…
Si vor plange, si ma vor jeli
Si vor sti ca eu am vrut sa mor,
Stiind ca fluturii au dansat pe ochii mei,
Cu piciorusele lor mici ,
Si ma vor inmormanta
Intr-un sicriu de aripi de fluture viu
Ca sa pot sa zbor …

Delirul

Ingerul meu,
Ridica-mi sufletul
Undeva intre dincoace si dincolo de cer.
Da-mi putere sa fiu omul care nu
Iti frange aripa, zborul…
Straja sufletului meu ,
Aprinde candela din altarul soarelui.
Ura isi infige ghearele
Patate cu morti
In spatele meu.
Smulge-mi de pe umeri
Aripa pacatului care
S-a prins de mine
Si ma impinge in pamant.

O, ingere al meu,
Intre mine si Dumnezeu
E o prapastie
Mai mare decat infernul.
Demoni frumosi
Si miros de suflete putrede
Razbat prin perdeaua
De maini descarnate care ma prind
De poala hainei
Si ma trag spre dincolo de iad;
De ochi de-ai mei
Care ma privesc
Si de urechi din care curge
Sangele suvoi
Ca un rau de inimi.
Mi-am scos un ochi
Sa nu vad cum pacatuiesc altii
Si el s-a intors spre mine.
Acopera-mi ochiul scos
Sa nu vad cum agonia,
Imi smulge din piept venele cave
Si canta la ele
Ca la o vioara sparta.
Fereaca-mi gura sa nu injur viata
Care ma doare pana la ultima secunda,
O, ingere al meu,
Sufletu-mi te canta
Chiar si atunci cand minciuna
Ma spanzura de cuvinte,
Si doare…
Curata-mi ranile lasate de iubire
Pe umeri
Si strange-ma la pieptul tau alb,
Cald,
Ca un piept de mama.

Te iubesc
Chiar si atunci cand prin mine
Curg doar eu…

Idila in orasul cu tramvaie

Trufas, priveai cum mor de cald.

Mi-ai taiat un deget

Prin care mi s-a scurs tot sufletul:

"Orasul nostru nu are racoare,

Doar tramvaie care taie degete!"

Si ai ras...

Te-ai plimbat nestingherit prin inimile mele.

De durere de picioare

Te-ai descaltat de glezne

Si le-ai pus in punga,

A spus ca poti sa mergi in maini

Pana cand, degetele umflate,

Arse si tocite s-au desprins,

Si s-au rostogolit in Styx.

Ai ras fara gingii.

Ti-ai fi dat un ochi albastru sa poti scapa

Din fata tramvaiului

Care zbura spre necunoscutul de tine

Si ti-ai fi pus pielea in bat

Doar sa mai traiesti o secunda.

Te priveam cum te chinui

Si calcam peste buzele-ti care

Se coceau ca merele pe asfalt :

"Orasul nostru nu are racoare,

Doar tramvaie care dau peste necunoscuti..."

Si am zambit.

Femeia de serviciu

Tristetea mi-a putrezit in suflet
Curatenie de primavara la etajul superior.
Cu ploaie-n mine a plouat
Si sincer, m-am cam saturat
Sa ma arunc din cer, de sus,
Si sufletul sa-mi fie dus
Pe campia sufletelor
Unde trupurile mor.
Curatenie de primavara la etajul superior,
Tristetea mi-a putrezit in suflet.

Regrete dinainte de mai tarziu

Privesc in ochii tai albastri perfecti;
Perfect goi si nu stiu
Cum omul, poate fi atat de pustiu...
Ca un trunchi de copac,
Gol pe dinauntru
Pentru a se putea ascunde in el insusi
Atunci cand ploua
Si atunci cand ceilalti il scuipa.
Te-ai putea sinucide dar…
Esti atat de pustiu incat
Nici la asta nu te gandesti.
Esti un copac fara crengi,
Fara tulpina, fara maduva
Si fara scoarta.
Oamenii trec pe langa tine
Si te privesc iar tu,
Nu poti nici macar sa ii iubesti.
Te regret…

Ploaie.Nori.Cirese.Zbor...

Ploaie.Nori.Cirese.Zbor…


Azi ploua…
Sunt fericita
Ploaia nu murdareste orase,
Ploaia spala suflete.
Norii s-au stors
Si acum,
Ii pot imbratisa,
Pot sari si ma pot bucura
Intr-un rai al zburatorilor.
Stau si mananc inghetata de ciocolata…
Dumnezeu m-a trimis in lume
Sa ma arunc de pe vise cu parasuta
Si sa ma inec de fericita.
Lumea e o cireasa mare si rosie…
Eu sunt un copil flamand.
Inghit lumea fara sa stiu,
Sufletul din mine se contopeste
Cu celelalte suflete
Si eu zbor…
Dragostea din mine miroase a iarba cruda
Si ma pierd pe o sarma lata si lunga
De pe care nu voi cadea niciodata.
Am zburat spre soare si …
Nu am murit.
El m-a imbratisat si m-a trimis pe pamant.
Cad din nori,
Impreuna cu ploaia si murdaresc orase
Dar prin mine, spal si suflete.



Paulei Cotoi

Oameni si copaci

Nu stiu cine sunt dar
Voi tacea…
Satula sa mai lupt cu mori de vant
Care nu vor sa ma observe,
Voi tacea…
Credeam ca noi, avem o lume proprie
In care doar copiii si copacii pot intra
Astfel incat niciunul sa nu fie singur.

Si eram doar noi,
Cei cativa care sunt legati de copacii proprii
Asa cum sunt altii legati de viata lor

Copacul meu nu a tradat pe nimeni
Doar tu, prin calitatea ta de om,
Te-ai ridicat
Ai crezut ca incepi sa te desprinzi
Si ai plecat singura in lume
Cu copacul tau legat de mana…

Daca vrei, poti sa te intorci,
Poarta e mare si e deschisa larg,
Din cauza ta,
Oameni fara copaci, intra si ies din lumea noastra,
Copacii s-au sinucis de singuratate
Cu scoartele scrijelite…
Tu sti ca poti sa vii oricand in lumea ta si totusi,
Nu vii.

26 februarie 2008
(pt. Iulia)

Instructor de zbor


Strig si nu ma aude nimeni…
Universul e atat de gol
Incat vidul din el plange
Si lacrimile lui cad pe pamant
Sub forma de ploi acide care ne topesc
Madularele sufletului.
Atmosfera noastra e toxica pentru noi,
Vrei sa ne mutam in luna?Sau mai departe de Pamant?Suntem restul dintr-o gaura neagra,
Bucati din noi umplu Universul bolnav

Vino, Terra isi va plange fii
In curand lacrimile ei vor inunda vidul
Dar oare, fii isi vor plange Terra?
tie frig?Ne putem muta pe Marte
Iar daca e prea aproape de Pamant
Ne putem, arunca direct in soare…
Vrei?Aripile noastre nu sunt din smoala
Icar e cel mai prost instructor de zbor…


15 martie 2008
(pentru Ale)

Lui Nichita Stanescu

Decimarea bratului lui Orion


Doua universe parelele s-au intersectat.
Toate planetele s-au oprit din rotatie
Si galaxiile si-au impreunat bratele.
Orion te plange,
Te-a pierdut…
Poti sa spui ca eu te-am uitat?
Eu nu pot…
Lumea asta din care ma salvezi adesea
Iti multumeste pentru ca ai existat.
Ma vei ierta pentru ca nu ma pot exprima in cuvinte?

Au trecut 4 zile de cand s-au implinit 75 de ani de la nasterea marelui poet Nichita Stanescu. Vreau sa aduc un omagiu unui mare suflet. Poeziile lui ma fac sa plang, sa rad, ma intristeaza, ma fac sa fiu fericita si imi duc spiritul in cele mai inalte lumi.Nu as putea exprim vreodata ceea ce simt pentru acest supraom.

El este cel mai mare poet al sufletului meu . Resping de pe acum orice idee care l-ar putea discredita(nu ma intrebati de ce, am motivele mele).

La fel ca toata lumea...

Soarele a rasarit, aerul e dulce ...si mi-am facut si eu blog. Nu ma pot abtine, azi am cunoscut oameni geniali si am avut ocazia sa le multumesc celor care ii cunosc deja. Probabil ca va intrebati ce ii face atat de speciali?
Ei bine, nu va chinuiti pentru ca raspunsul complet nu il stiu nici eu. Sunt speciali, pentru ca mi-au influentat si continua sa imi influenteze viata, pentru ca reusesc sa vada in lume ceva mai mult decat banul si haina, ei reusesc sa vada in sufletele lor si ale celor din jur, in sufletul lumii. Ii iubesc foarte mult si ii respect dar nu le voi da numele. Ei stiu cine sunt, asta este cel mai important. Nu ma intrebati de unde dar stiu. Chiar daca nu le-o spun, sufletul meu le transmite acest sentiment bizar care ma leaga de ei.
Daca as construi cate o statuie pentru fiecare, as avea propriul meu oras.
Oricat de mult as indragi aceste persoane, nu ma pot apropia de ele. M-am inchis intr-o vitrina; nu din narcisism sau egoism ci din frica. Mi-e frica de ce ar putea pati sufletul meu daca vreodata as deschide usa vitrinei. Asa ca... stau in vitrina si privesc oamenii din lumea asta mare. Oare cand voi creste, cand ma voi maturiza voi fi atat de inconstienta sa ies?