dialog intre doua cioburi de suflet

*Ninsoarea s-a oprit si toata vesnicia noastra s-a dus naibii!
**Ninsoarea nu se opreste niciodata
*La mine tocmai s-a oprit
**Nu, nu s-a oprit, ai vazut tu ca s-a oprit, dar, de fapt, nu s-a oprit
*Dar spune-mi, atunci, unde ninge?
Sa ma pot lamuri si eu odata pentru totdeauna:
suntem vesnici sau nu?
**Inchide ochii si uita-te in sufletul tau,
acolo ninge! Daca vrei tu sa ninga, ninge!
*In sufletul meu a incetat sa mai ninga imediat ce mi l-au luat pe mosu'...
Nici nu mai stiu ce vreau
**Nu ti l-au luat pe mosu', te-au mintit!
Ti-au spus ca nu exista ca sa cresti,
dar tu, ca si mine, stii ca mosu' exista
si stii ca vrei sa ramai copil
si sa vezi Craciunul cu suflet pur, spalat de zapada.
Pentru ca zapada aduce Craciunul si spala
mizeria si acopera oamenii urati
si ii imbraca in frumos, in Craciun, in fericire...
Si Mos Craciun exista!
*De ce noi nu putem sa ii mintim, sa le spunem, de exemplu,
ca adultii sunt doar niste inchipuiri?
**Pentru ca noi nu i-am minti, si adevarul nu i-ar soca, nu i-ar deranja,
nici macar nu l-ar auzi...
*Si atunci ce sa facem?
**Sa credem!
*In ce?
**Sa credem ca ... ca...
Sa credem ca va ninge in sufletul nostru si cel mai important,
sa credem ca mosu' exista!
*Si daca nu e asa? Daca nu mai pot sa cred, daca nu mai stiu cum sa cred?
**Atunci te transformi...
*Dar eu nu vreau sa ma transform, eu vreau sa raman copil,
vreau sa ma joc, nu ma simt in stare sa am responsabilitati...
**Atunci nu te ransforma, totul depinde de tine,
a fi adult nu depinde de numarul responsabilitatilor sau de centimetri pe care ii cresti,
ci de puritatea pe care o pierzi, totul depinde de oprirea ninsorii!
*Atunci eu sunt adult?
daca ne-am da seama cum functioneaza ninsoarea
atunci am putea opri cresterea, nu am mai deveni adulti?
**Nu ne-am putea da seama, suntem oameni
si oamenii sunt prosti, nu se prind...nu pot sa stea atenti si sa-si asculte zapada din suflet.



(pentru Caro , pentru ajutorul dat sa-l pastrez in arhiva pa mosu’ si ninsoarea si pentru tot)



Dialog purtat intre mine si Caro, pana la un loc, mai apoi, intre mine si...mine si...

Toamna in tonuri de negru

Toamna a trecut pe langa mine:
Fecioara palida cu trupul ud
Cu frunze-n ochi si ploaia-n par.
O priveam fermecata de mirosul proaspat de viu
Si-a intins o mana peste oameni
Si le-a sorbit caldura din trupuri
Prin unghiile-i subtiri.
Oamenii tremurau ca niste globule rosii
Intr-o artera sparta.
Copacii s-au claustrat intre ei si
Frunzele le-au cazut de frica.
Un haos cald si bun, in centrul lui Toamna,
O ploaie mai rece cu cenusa si oamenii
Se spala.
Binecuvantata baie cu iertari.

Ni s-a uscat gatlejul
Ne-a inghetat cenusa-n cap si pacatele-n noi
Toamna la marginea haosului, am trecut pe langa ea:
Fecioara palida cu trupul rece
Cu frunze-n ochi si ploaia-n par.
O priveam fermecata, miroase-a ger si
nu-si mai intinde mainile,
Sta doar asa...Cu flori de gheata-n ochi
si-n piept cu o balta alba.


pauza de simtire parca nu a trecut...ma simt datoare sa mai postez din cand in cand...enjoy what you can.

As avea atatea de spus dar nu pot sa spun nimic...pauza de simtire.

Manual de cusut suflete

Învăţaţi-mă oameni,
Biologia sufletelor pereche!
Mi-aş lipi de mine toţi oamenii dragi
Cu riscul de a-i purta după mine toată viaţa
Cu riscul de a-mi transforma sufletul într-o lume
I-aş adăposti sub streaşina palmei de deasupra genelor
Atunci când marea îmi intră în ochi
Şi atunci când “aproapele” ne aşteaptă
După “departele” care ne lungeşte azi-ul şi mâine-le
Şi care ne gâtuie zgomotos trecutul.
Aş purta în braţe toate privirile din parc,
Dintr-un pahar de suc şi dintr-un cer plin de ploaie,
Toată viaţa chiar dacă m-ar durea braţele,
Chiar dacă degetele mi s-ar preface în suflete
De la atâtea priviri.
Aş agăţa “caldul” într-un cui,
Să ne acoperim când ne apucă “frigul”.
Nu îmi mai spuneţi să-mi economisesc zâmbetele,
Îmbrăţişările, privirile...
Fericirea nu mă vizitează foarte des.


pentru Ale, Sandra şi Geo, cu mult drag

Poezie despre mare

Când m-am născut,
Dumnezeu mi-a luat de pe plajă, picioarele
Dar nu le-a şters bine
Şi acum port în paşi, nisipul.
Mi-a adus de pe stânci, mâinile
Dar nu le-a cusut suficient
Şi acum sângerez a piatră.
Mi-a luat dintr-un apus, ochii
Dar nu i-a spălat
Şi acum strălucesc a soare.
Mi-a cules dintre scoici, părul
Dar nu l-a pieptănat prea bine
Şi adun lumină mai tare decât plaja.
Mi-a scos din apă, sufletul
Dar nu l-a uscat
Şi acum port marea în el.

Când m-am născut,
Dumnezeu mi-a dat aripi de fluture albastru
Dar a uitat să le taie la timp
Şi acum ştiu să zbor.




Cu mult drag, pentru Ana. Cu speranta ca urmatoarele volume care le vom cara dupa noi prin tot Bucurestiul, sau doar jumatate:D din Bucuresti, vor fi ale tale:*. La multi ani domnul meu cu "d" mic>:D<

...

Noi ne-am schimbat şi avem degete subţiri
Nu ştim cum să ne ţinem de mână
Pentru că umbrele noastre se întrepătrund
Şi ne pierdem materia...
Noi ne-am schimbat şi avem suflete păpuşi
Eu mă joc cu sufletul tău, şi tu cu al meu...
Noi ne-am schimbat şi avem ochi oglinzi
Privirile noastre se pierd în neştire...
Îmbrăţişările s-au transformat în ceruri de neatins,
Ce să-ţi fac eu dacă
Noi ne-am schimbat şi avem picioare lungi?
Nu ne mai ajungem unul la gura altuia...


Poezie de suflet pentru ca e atat de "eu"...Nu are titlu pentru ca... nu are.

Dupa o indelungata pauza am revenit cu un sfarsit. Vara nu mai trece...m-am plictisit de ea, de soarele ei care arde, de caldura asta infernala...Imi vreau toamna, sa vina odata si sa ploua cu frunze, cu picaturi mari de ploaie asa cum doar toamna stie...

***

Azi e o zi speciala... mi-au murit fluturii . Azi am scris ultima poezie despre ei. O sa ii port mereu in suflet, in umeri, o sa ii iubesc cu toata fiinta mea, poate mai mult decat i-am iubit vreodata dar toata nebunia asta trebuie sa inceteze, ieri mi-a murit un fluture in palma...

Azi fluturii mei au murit

De azi nu mai scriu despre fluturi...

Ieri mi-a murit în palmă

Ultimul fluture al verii

Am să urăsc întotdeauna vara

Pentru că întotdeauna

Voi simţi miros de fluturi putrezi

În mirosul verii

Fluturele mi s-a lipit de palmă

Şi îi port cadavrul pretutindeni

Scriu numai despre el şi

Îl desenez noaptea pe cer,

De un an de când s-a născut în umărul meu

Primul fluture al verii

Am învăţat să zbor

Iar acum ...

Nu mai am ce să fac decât să

Îl las să moară cu picioarele chircite la piept

De atâta fericire câtă a trăit

Prin mine

Şi de atâta tristeţe care ia uscat ochii...

De azi n-o să mai scriu despre fluturi

Voi tăcea şi voi sorbi liniştită din ceai

În timp ce moliile îmi vor mânca bucata de palmă

Cum au mâncat cadavrul fluturelui

Fără aripi şi fără ochi.

De azi nu o să mai scriu despre fluturi...

Te urăsc vară pentru că

Mi-ai ucis toţi fluturii şi mi-ai tăiat aripile!

Oare de ce toamna nu are fluturi?

8 septembrie 2008

Pentru doua poete cucuiete

Pentru RALUCA , pentru ca ziua ei a fost pe 10 iulie( cu scuzele de rigoare ca am intarziat) si pentru PAULA (pentru ca ziua ei e azi)>:D< . Va doresc tot ce se doreste in asemenea imprejurari , multe zambete, carti, inspiratie, multe rasarituri si apusuri, plimbari prin Cismigiu(trebuie sa te ducem cu noi Paula), soare, ploi de vara, discutii filozofice... "As vrea sa ne reintalnim pe acelasi raft" (cintand-o pe Raluca) si as vrea sa mai avem si peste 100 de ani, povesti ca si cele din pauze( atunci vom putea depana amintiri ca si vechii sagetatori).

Blestem

Simt cum se scurg toti fluturii lumii

În sufletul meu

Şi cum se cuibăresc acolo, fără să vrea

Să mai iasă

Locuiesc acolo ca într-o poiană verde,

Dar vor pleca...

Tu mi-ai învăţat poezia să mi se coasă de suflet,

Dar n-am ştiut că odată cu ea

Mi se vor coase de suflet atâţia oameni

Şi te blestem

Să simţi cum se scurg toţi fluturii lumii

În sufletul tău

Şi cum se cuibăresc acolo, fără să vrea

Să mai iasă

Să locuiască acolo ca într-o poiană verde

Şi să nu plece niciodată.

( Pentru Ralu, cu multumiri pentru ca mi-ai spus , atat de entuziasmata de ce urma sa ti se intample dar atat de serioasa , fara sa stii insa cat de mult ma ajuti:"Niciodata sa nu te compari cu nimeni pentru ca nu exista nimeni care sa simta ca si tine!" nu o sa te uit nici cand voi fi batrana:P)

Va fi 17 un număr cu noroc?

Încă vreau să colorez lumea aceasta

Într-un verde fără de sfârşit

Un verde ca soarele

La urma urmei depinde

De lentilele prin care îi priveşti pe toţi!

Încă vreau să fie pământul, un nor prin care

Să putem cădea în fericire.

Vreau să îngrop infinitul în spatele casei

Dar nu mă ascultă.

Încă vreau să închid luna în camera mea

Dar tot fuge pe fereastră.

Vreau să umblu desculţă prin iarba crudă

Şi verde ca şi cum aş fi umbră a

Pământului ca şi cum aş fi lipită prin

Venele mele de pământ

Iar seva lui ar curge fericită şi prin mine...

Vreau să fiţi şi voi umbre fericite ale pământului.

Vreau să prind în palme steluţele şi

Să le privesc cum se joacă

Iar luminiţele din ochi mei,

Să danseze cu ele.

Încă vreau să mă înveţe picăturile de ploaie

Să valsez

Iar toamna când cobor din cer odată cu ele

Să îi molipsesc pe toţi

Cu zâmbete vesele şi nebune.

Sunt şi voi fi chiar şi

Peste 17 ani

Tot un copil .

(Pentru Paula, pentru ca mi-ai adus aminte ce inseamna norii, ploaia si umblatul descult prin iarba si pentru ca mi-ai reamintit ca lampa de pe strada mea functioneaza cu indiferenta, acum pot sa dorm in sfarsit)

Multe imbratisari si multi pupici si multe lacrimi...lacrimi de fericire.

Uneori mi-as dori ca lumea sa fie un inceput fara sfarsit iar oamenii pe care ii cunoastem sa stea lipiti de noi pentru totdeauna...

(Titlu provizoriu)Nimic

Am o grămadă de începuturi

Şi nici un sfârşit...

La ce te-oi fi gândit Doamne,

Când m-ai făcut om?

Lumea e prea mare ca să îmi încapă

Toată în suflet.

Puteai să mă faci fir de iarbă,

O insectă sub o talpă de papuc,

Pasăre sub un soare cât de mic,

Orice altceva!

Dar Tu, nu!

Şi pretutindeni unde privesc,

Văd doar începuturi:

Un început de om – neterminat,

Un început de trup,

Un început de viaţa,

Un început de întrebare,

Unul de răspuns...

Toată sunt doar începuturi,

Tu m-ai făcut om...

Dar ce să fac, eu, Doamne

Cu atâtea începuturi şi niciun sfârşit?

Dorinţă

Vreau să mă prind de margini de foi
cum se prind sinucigaşii
de margini de viaţă...
să pot să am în mine puterea
de a ucide un vis atunci
când nu îl pot împlini .să nu cruţ
visele celorlalţi doar pentru a-l ucide
e un lux care
şi-l permit doar zeii;
falşi, prin cuvinte şi prin curgerea timpului
oamenii mă spânzură în fiecare secundă
din ochi îmi curge proaspătă cerneala neagră
şi sângele care nu mai are pe unde să iasă,
odată ce scaunul mi-a alunecat de sub picioare,
mi se prelinge pe mâna stânga în care
nu am ştiut să ţin niciodată stiloul.
trăieşte-mă prin tine, lume tristă,
să mă pot transforma până în 2036
în umbră
şi translucidă să încerc să te părăsesc
pentru că atât de umană, nu pot.

Cartografie

Ma vezi?
din perdele prea vechi ale bunicii nu a ramas prea mare lucru

Stiu doar ca ma inveleam in ele

Eram atat de concentrata sa devin un cocon incat

Nu simteam nimic .

Nici acum nu ma vezi?
va mai trece catva timp pana cand

Eu ma voi inveli in gaurile din perdeaua noastra

E mancata de molii si mama

Le-a cusut aripile cu resturi

Acum avem o perdea care miroase a putred

Imposibil, nici acum nu ma vezi?

mi-a fost greata de mirosul dulceag al aripilor vechi

si am fugit in nefiinta.

Acolo, stau si beau ceai cu destinul,

Il mai trisez uneori la black-jack

Si ma joc cu viata

Nici nu mai stiu sa numar prabusirile in pamant

Trupul mi-e plin de vanatai si

Doar ochii mi-au ramas asa cum au fost

Caprui, fara urma de pupila sau de iris,

Doar albi, ca si trandafirii japonezi.

Ploua

Plouă în mine
Cu fluturi coloraţi şi
Cu fericire…

Hartogarii

Injunghiata cu un pumnal de argint,
Eu mor sub neagra balta care o absorb
Si nu voi trai niciodata pentru a vedea ce am ajuns.
Eu nu sangerez nicicand si
Nu mor decat in liniste.
Dupa ce continui sa imi ranesti cadavrul,
Eu nu plang si nu ma razbun
Eu nu rad si nu urlu de fericire
Eu doar stau, asa moarta,
Si imi contemplu restul corpului
Care e inert si nici macar el,
Nu se zvarcoleste.
Iar eu, asa moarta cum sunt,
Nu pot decat sa ma gandesc :
Oare hartiile au cimitire?

Gand I

Viata nu se incapataneaza sa ne arate ceva, nu incearca sa ne provoace sau sa ne duca pe un drum. Ea nu vrea sa ne faca sa suferim sau sa fim fericiti.
Nu noi depindem de viata, ea depinde de noi. Viata doar este sau nu este. Iar noi o traim sau nu. Aceasta particularitate a sa, o face pe cat de minunata pe atat de groaznica.
Viata este...

Basmul meu

Fericirea e un pas care
Il faci atunci cand calci pe cuie.

Flori…fluturi… si…
Dragoni.
Dragonii curcubeului care canta
Si care vin din oala cu aur
De unde s-a scurs copilaria.
Spiridusii rosii cu par verde
Canta totul.
Eu plang, si ud cu ploaie bucata mea de nor.

Flori …fluturi… si…
Dragoni.
Dragonii copilariei,
Cei din basme, care
Imi imprumuta aripi si
Cei care salveaza printese
De printi frumosi.
Dragonii Fericirii
Care canta trista…

Post mortem

Fluturii dansează cu picioruşele lor mici
Pe ochii mei.

Praful de pe aripile lor
mi-a patruns in suflet,
prin sinusuri,
si sufleul meu beat de culoare
a murit de fericit…

Nu vreau sa fiu nemuritoare,
vreau sa mor, dar nu acum,
ci intr-o zi in care
ma voi putea privi in oglinda apei
si voi putea spune
“Merit ca fluturii sa danseze cu piciorusele lor mici
Pe ochii mei,
Si sunt fericita”

Oamenii vor spune despre mine
Ca am fost un om bun
Mai ales cand le ofeream cu toata dragostea,
Prajituri…
Si vor plange, si ma vor jeli
Si vor sti ca eu am vrut sa mor,
Stiind ca fluturii au dansat pe ochii mei,
Cu piciorusele lor mici ,
Si ma vor inmormanta
Intr-un sicriu de aripi de fluture viu
Ca sa pot sa zbor …

Delirul

Ingerul meu,
Ridica-mi sufletul
Undeva intre dincoace si dincolo de cer.
Da-mi putere sa fiu omul care nu
Iti frange aripa, zborul…
Straja sufletului meu ,
Aprinde candela din altarul soarelui.
Ura isi infige ghearele
Patate cu morti
In spatele meu.
Smulge-mi de pe umeri
Aripa pacatului care
S-a prins de mine
Si ma impinge in pamant.

O, ingere al meu,
Intre mine si Dumnezeu
E o prapastie
Mai mare decat infernul.
Demoni frumosi
Si miros de suflete putrede
Razbat prin perdeaua
De maini descarnate care ma prind
De poala hainei
Si ma trag spre dincolo de iad;
De ochi de-ai mei
Care ma privesc
Si de urechi din care curge
Sangele suvoi
Ca un rau de inimi.
Mi-am scos un ochi
Sa nu vad cum pacatuiesc altii
Si el s-a intors spre mine.
Acopera-mi ochiul scos
Sa nu vad cum agonia,
Imi smulge din piept venele cave
Si canta la ele
Ca la o vioara sparta.
Fereaca-mi gura sa nu injur viata
Care ma doare pana la ultima secunda,
O, ingere al meu,
Sufletu-mi te canta
Chiar si atunci cand minciuna
Ma spanzura de cuvinte,
Si doare…
Curata-mi ranile lasate de iubire
Pe umeri
Si strange-ma la pieptul tau alb,
Cald,
Ca un piept de mama.

Te iubesc
Chiar si atunci cand prin mine
Curg doar eu…

Idila in orasul cu tramvaie

Trufas, priveai cum mor de cald.

Mi-ai taiat un deget

Prin care mi s-a scurs tot sufletul:

"Orasul nostru nu are racoare,

Doar tramvaie care taie degete!"

Si ai ras...

Te-ai plimbat nestingherit prin inimile mele.

De durere de picioare

Te-ai descaltat de glezne

Si le-ai pus in punga,

A spus ca poti sa mergi in maini

Pana cand, degetele umflate,

Arse si tocite s-au desprins,

Si s-au rostogolit in Styx.

Ai ras fara gingii.

Ti-ai fi dat un ochi albastru sa poti scapa

Din fata tramvaiului

Care zbura spre necunoscutul de tine

Si ti-ai fi pus pielea in bat

Doar sa mai traiesti o secunda.

Te priveam cum te chinui

Si calcam peste buzele-ti care

Se coceau ca merele pe asfalt :

"Orasul nostru nu are racoare,

Doar tramvaie care dau peste necunoscuti..."

Si am zambit.

Femeia de serviciu

Tristetea mi-a putrezit in suflet
Curatenie de primavara la etajul superior.
Cu ploaie-n mine a plouat
Si sincer, m-am cam saturat
Sa ma arunc din cer, de sus,
Si sufletul sa-mi fie dus
Pe campia sufletelor
Unde trupurile mor.
Curatenie de primavara la etajul superior,
Tristetea mi-a putrezit in suflet.

Regrete dinainte de mai tarziu

Privesc in ochii tai albastri perfecti;
Perfect goi si nu stiu
Cum omul, poate fi atat de pustiu...
Ca un trunchi de copac,
Gol pe dinauntru
Pentru a se putea ascunde in el insusi
Atunci cand ploua
Si atunci cand ceilalti il scuipa.
Te-ai putea sinucide dar…
Esti atat de pustiu incat
Nici la asta nu te gandesti.
Esti un copac fara crengi,
Fara tulpina, fara maduva
Si fara scoarta.
Oamenii trec pe langa tine
Si te privesc iar tu,
Nu poti nici macar sa ii iubesti.
Te regret…

Ploaie.Nori.Cirese.Zbor...

Ploaie.Nori.Cirese.Zbor…


Azi ploua…
Sunt fericita
Ploaia nu murdareste orase,
Ploaia spala suflete.
Norii s-au stors
Si acum,
Ii pot imbratisa,
Pot sari si ma pot bucura
Intr-un rai al zburatorilor.
Stau si mananc inghetata de ciocolata…
Dumnezeu m-a trimis in lume
Sa ma arunc de pe vise cu parasuta
Si sa ma inec de fericita.
Lumea e o cireasa mare si rosie…
Eu sunt un copil flamand.
Inghit lumea fara sa stiu,
Sufletul din mine se contopeste
Cu celelalte suflete
Si eu zbor…
Dragostea din mine miroase a iarba cruda
Si ma pierd pe o sarma lata si lunga
De pe care nu voi cadea niciodata.
Am zburat spre soare si …
Nu am murit.
El m-a imbratisat si m-a trimis pe pamant.
Cad din nori,
Impreuna cu ploaia si murdaresc orase
Dar prin mine, spal si suflete.



Paulei Cotoi

Oameni si copaci

Nu stiu cine sunt dar
Voi tacea…
Satula sa mai lupt cu mori de vant
Care nu vor sa ma observe,
Voi tacea…
Credeam ca noi, avem o lume proprie
In care doar copiii si copacii pot intra
Astfel incat niciunul sa nu fie singur.

Si eram doar noi,
Cei cativa care sunt legati de copacii proprii
Asa cum sunt altii legati de viata lor

Copacul meu nu a tradat pe nimeni
Doar tu, prin calitatea ta de om,
Te-ai ridicat
Ai crezut ca incepi sa te desprinzi
Si ai plecat singura in lume
Cu copacul tau legat de mana…

Daca vrei, poti sa te intorci,
Poarta e mare si e deschisa larg,
Din cauza ta,
Oameni fara copaci, intra si ies din lumea noastra,
Copacii s-au sinucis de singuratate
Cu scoartele scrijelite…
Tu sti ca poti sa vii oricand in lumea ta si totusi,
Nu vii.

26 februarie 2008
(pt. Iulia)

Instructor de zbor


Strig si nu ma aude nimeni…
Universul e atat de gol
Incat vidul din el plange
Si lacrimile lui cad pe pamant
Sub forma de ploi acide care ne topesc
Madularele sufletului.
Atmosfera noastra e toxica pentru noi,
Vrei sa ne mutam in luna?Sau mai departe de Pamant?Suntem restul dintr-o gaura neagra,
Bucati din noi umplu Universul bolnav

Vino, Terra isi va plange fii
In curand lacrimile ei vor inunda vidul
Dar oare, fii isi vor plange Terra?
tie frig?Ne putem muta pe Marte
Iar daca e prea aproape de Pamant
Ne putem, arunca direct in soare…
Vrei?Aripile noastre nu sunt din smoala
Icar e cel mai prost instructor de zbor…


15 martie 2008
(pentru Ale)

Lui Nichita Stanescu

Decimarea bratului lui Orion


Doua universe parelele s-au intersectat.
Toate planetele s-au oprit din rotatie
Si galaxiile si-au impreunat bratele.
Orion te plange,
Te-a pierdut…
Poti sa spui ca eu te-am uitat?
Eu nu pot…
Lumea asta din care ma salvezi adesea
Iti multumeste pentru ca ai existat.
Ma vei ierta pentru ca nu ma pot exprima in cuvinte?

Au trecut 4 zile de cand s-au implinit 75 de ani de la nasterea marelui poet Nichita Stanescu. Vreau sa aduc un omagiu unui mare suflet. Poeziile lui ma fac sa plang, sa rad, ma intristeaza, ma fac sa fiu fericita si imi duc spiritul in cele mai inalte lumi.Nu as putea exprim vreodata ceea ce simt pentru acest supraom.

El este cel mai mare poet al sufletului meu . Resping de pe acum orice idee care l-ar putea discredita(nu ma intrebati de ce, am motivele mele).

La fel ca toata lumea...

Soarele a rasarit, aerul e dulce ...si mi-am facut si eu blog. Nu ma pot abtine, azi am cunoscut oameni geniali si am avut ocazia sa le multumesc celor care ii cunosc deja. Probabil ca va intrebati ce ii face atat de speciali?
Ei bine, nu va chinuiti pentru ca raspunsul complet nu il stiu nici eu. Sunt speciali, pentru ca mi-au influentat si continua sa imi influenteze viata, pentru ca reusesc sa vada in lume ceva mai mult decat banul si haina, ei reusesc sa vada in sufletele lor si ale celor din jur, in sufletul lumii. Ii iubesc foarte mult si ii respect dar nu le voi da numele. Ei stiu cine sunt, asta este cel mai important. Nu ma intrebati de unde dar stiu. Chiar daca nu le-o spun, sufletul meu le transmite acest sentiment bizar care ma leaga de ei.
Daca as construi cate o statuie pentru fiecare, as avea propriul meu oras.
Oricat de mult as indragi aceste persoane, nu ma pot apropia de ele. M-am inchis intr-o vitrina; nu din narcisism sau egoism ci din frica. Mi-e frica de ce ar putea pati sufletul meu daca vreodata as deschide usa vitrinei. Asa ca... stau in vitrina si privesc oamenii din lumea asta mare. Oare cand voi creste, cand ma voi maturiza voi fi atat de inconstienta sa ies?